În liniștea aceea dureroasă, când chicotele încă răsunau ca niște ace înfipte în sufletul lui, Adrien simți pentru prima dată că bogăția nu înseamnă nimic dacă ești singur și umilit.
Ridică privirea și o văzu pe Marbel, aflată nu departe, cu tava în mâini. Ochii ei îl priveau cu o tristețe adâncă, dar și cu o forță neașteptată. Nu râdea, nu încerca să se ascundă, ci îi transmitea printr-o simplă privire că el nu era singur.
Atunci, ceva se frânse în el. Cu o voce mai fermă decât se aștepta, Adrien se ridică — și spre uimirea tuturor, nu doar la figurat, ci chiar în picioare.
Pentru prima dată de la începutul testului, își arătă adevărul. Pașii erau siguri, iar murmurul invitaților se transformă într-un vuiet de uimire. Cassandra rămase împietrită, cu paharul de șampanie suspendat în aer, incapabilă să înțeleagă ce se întâmplă.
„Nu sunt paralizat”, spuse el, cu vocea răsunând peste terasă. „A fost o minciună. O probă. Am vrut să aflu dacă ești lângă mine pentru mine sau pentru averea mea. Și răspunsul… îl avem cu toții acum.”
Cuvintele au căzut ca o lovitură. Cassandra încercă să zâmbească, să facă o glumă, dar oamenii își întorceau deja privirea de la ea. Strălucirea ei se spulbera, iar râsul de mai devreme se întorsese împotriva ei.
Adrien nu o mai privea. Pașii lui se îndreptară către Marbel. Tava pe care o ținea îi tremura ușor, dar ochii ei rămâneau calmi, fermi.
„Tu… tu ai fost singura sinceră”, spuse el, atât de încet încât doar ea îl putea auzi.
Petrecerea se risipi în haos, dar Adrien nu mai simțea nevoia să joace niciun rol. Îi mulțumi invitaților, apoi părăsi terasa, însoțit nu de Cassandra cea împodobită în diamante, ci de Marbel, cu uniforma ei simplă, dar cu o inimă curată.
În
Comments