Mariana împinse repede paharul înapoi în dulap și închise ușa.
Alexandru intră în bucătărie.
— Te-ai trezit devreme.
— N-am dormit prea bine.
El deschise frigiderul.
— Ai încercat colierul?
Mariana îl privi.
Întrebarea venise prea repede.
— Nu încă.
Alexandru se opri.
— De ce?
— Ți-am spus. Sunt obosită.
— Dar măcar vezi dacă îți vine bine.
— Alexandru, este șase dimineața.
El râse.
— Bine, bine. Eram doar curios.
Dar înainte să iasă din bucătărie, se uită spre dulapul în care Mariana ascunsese paharul.
Doar o secundă.
A fost suficient.
După ce Alexandru plecă, Mariana sună la serviciu și spuse că întârzie.
Nu atinse lichidul.
Nu mirosi substanța.
Nu încercă să afle singură ce era.
Puse mănuși, fotografié paharul și colierul exact așa cum le găsise și ceru ajutor pentru a afla cum putea preda obiectul în siguranță pentru examinare.
Nu știa dacă substanța era periculoasă.
Putea fi adeziv.
Un reziduu provenit din fabricarea bijuteriei.
O reacție a unui metal ieftin cu apa.
Sau ceva complet diferit.
Un pahar cu apă tulbure nu demonstra că soțul ei încercase să-i facă rău.
Dar comportamentul lui era suficient de ciudat încât Mariana să nu mai ignore situația.
Înainte să plece, făcu altceva.
Fotografie actele casei bunicii.
Apoi verifică locul unde ținea documentele originale.
Dosarul fusese mutat.
În după-amiaza aceea, Mariana nu se întoarse direct acasă.
Se întâlni cu un avocat.
— Casa este exclusiv pe numele dumneavoastră? o întrebă acesta.
— Da. Am primit-o de la bunica mea.
— Ați semnat în ultimele luni procuri, promisiuni de vânzare, contracte de împrumut sau alte documente legate de proprietate?
— Nu.
— Soțul dumneavoastră are procură?
— Nu.
Avocatul dădu din cap.
— Atunci nu presupuneți că poate vinde legal proprietatea doar pentru că are acces la copii ale documentelor. Dar trebuie să verificăm dacă a încercat să inițieze vreo tranzacție sau să folosească documentele în alt
Comments