la marginea unei gropi.
Eram un tată care tocmai învăța ce înseamnă asta.
„Știți,” am spus cu voce joasă, „nu știu dacă voi face totul bine.”
Ioana, cea gălăgioasă, a ridicat din umeri.
„Mama zicea că nici oamenii mari nu știu ce fac. Important e să nu fugi.”
M-am uitat la ele.
La cele trei fețe diferite, dar atât de asemănătoare cu a ei.
„Nu fug,” am spus. „Jur.”
De atunci au trecut luni.
Am fost la serbări școlare.
Am stat pe scaune mici, în săli reci.
Am învățat să fac clătite arse pe margini și să leg șireturile dimineața.
Nu m-au iertat dintr-odată.
Dar m-au lăsat să intru.
Puțin câte puțin.
Într-o seară, Ana m-a întrebat dacă pot să o ajut la matematică.
Mara mi-a arătat un desen cu patru siluete ținându-se de mână.
Ioana m-a certat că am întârziat cinci minute.
Și atunci am știut.
Nu eram un
Comments