CU TREI SĂPTĂMÂNI ÎNAINTE DE NUNTĂ, M-AM ÎNTORS ACASĂ CU FLORI CA SĂ-MI SURPRIND LOGODNICA. Dar înainte să intru în bucătărie, am văzut-o vărsând intenționat vin pe podeaua pe care femeia care lucra la noi tocmai o curățase. Apoi i-a întins paharul gol și i-a spus: „Curăță din nou.”

ea.

Apoi aproape că mi-a venit să râd.

— Asta crezi?

— Ce să cred?

— Că este casa mea?

Diana a tăcut.

— Casa asta este a bunicii Elena.

Fața i s-a golit.

— Poftim?

— Bunicul meu a construit-o împreună cu ea. După ce a murit, casa a rămas pe numele bunicii. Eu locuiesc aici pentru că ea a vrut să fim aproape.

Diana s-a așezat încet.

Dintr-odată, planul ei pentru „după nuntă” suna și mai absurd.

— Deci tu nici măcar…

— Nu. Nu pot să o trimit pe bunica din propria ei casă.

Am făcut o pauză.

— Și nici n-aș face-o dacă aș putea.

În următoarele două zile am anulat nunta.

Au început telefoanele.

Rude.

Prieteni.

Furnizori.

Unii mă întrebau ce se întâmplase.

Altora Diana le spusese deja propria versiune: că devenisem „obsedat de menajeră” și că o părăsisem pentru o femeie care lucra în casă.

Nu m-am apucat să mă justific tuturor.

Le-am