Ana s-a așezat pe scaunul de la pian cu spatele drept, deși genunchii îi tremurau. În spate, bucătăria fierbea. Oalele clocoteau, comenzile se adunau, dar nimeni nu mai mișca un deget. Toți așteptau.
Maria cântase înaintea ei. Corect. Tehnic. Fără greșeală. Aplauze politicoase, zâmbete calculate.
Acum era rândul Anei. A atins clapele.
Pentru o clipă, sala a dispărut.
Nu mai era restaurantul scump din centrul Bucureștiului. Nu mai era Mihai. Nu mai erau oamenii cu costume scumpe. Era doar ea.
Și pianul vechi din casa bunicii, dintr-un sat mic de lângă Buzău. Era seara, mirosea a lemn ars și a mâncare simplă. Bunica stătea pe scaun, cu mâinile în poală, și spunea mereu: „Cântă, Ană. Cântă, că muzica nu te lasă niciodată.”
Ana nu fusese niciodată la Conservator. N-avusese bani. N-avusese timp. După ce părinții muriseră, muncise unde apucase. Spălase vase. Tăiase ceapă până plângea cu ochii umflați. Dormise pe canapele străine.
Dar cântase.
În fiecare noapte. Degetele ei au început să se miște.
La început, încet. O melodie simplă. Ca o poveste spusă în șoaptă.
Apoi, sunetele s-au legat unele de altele. Mai adânci. Mai grele. Mai adevărate.
Oamenii din sală au început să se foiască.
Cineva și-a lăsat paharul jos.
O femeie și-a dus mâna la gură.
Ana cânta despre oboseală. Despre frică. Despre seri când număra ultimii lei din portofel. Despre vise pe care le ții ascunse, ca să nu doară.
Cânta fără să se uite la nimeni.
Când a terminat, ultimele note au rămas suspendate în aer.
Nimeni n-a aplaudat imediat.
Tăcerea a fost mai puternică decât orice aplauze.
Apoi, cineva s-a ridicat în picioare.
Apoi altcineva.
Și încă unul.
În câteva secunde, toată sala era în picioare.
Aplauze adevărate. Nu de politețe. Nu forțate.
Mihai era palid. Încerca să zâmbească, dar maxilarul îi era încordat.
—
Comments