“Doar două ore, să fac o programare!” mi-a spus cumnata mea, Loredana, împingându-mi în brațe ghiozdanul băiatului ei de opt ani. Era vineri dimineață, iar eu trebuia să plec la serviciu.

coborât privirea.

— N-am crezut că o să ajungeți până acolo.

— Nici noi n-am crezut că o să dispari trei zile, am spus.

În clipa aceea, din camera copiilor s-a auzit vocea lui Rareș.

— Mami?

Loredana s-a ridicat imediat.

— Rareș!

Băiatul a alergat spre ea și a îmbrățișat-o.

— Unde ai fost? Te-am așteptat!

Loredana l-a strâns la piept.

— Îmi pare rău, puiule. Am plecat și nu v-am anunțat cum trebuia.

— Eu am crezut că ai pățit ceva.

— Știu. N-o să mai fac asta.

Nu i-am spus copilului despre fotografii. Nici Florin nu a făcut-o. Rareș avea nevoie de liniște, nu de explicațiile noastre furioase.

După ce Florin și Loredana au plecat cu băiatul, m-am așezat pe canapea și am privit casa.

În trei zile făcusem clătite, spălasem haine, schimbasem programări și răspunsesem la întrebări pentru care nu aveam răspunsuri.

Soțul meu a venit lângă mine.

— Data viitoare când îți mai spune