— Incendiul nu trebuia să se întâmple, șopti Clara.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Ce vrei să spui?
— Adrian mi-a spus că părinții tăi vor fi speriați. Atât. Că oamenii lui îi vor elibera după ce îi spui unde sunt.
M-am apropiat de ea.
— De unde știi?
Clara își strânse paharul între degete.
— Pentru că eram cu el când a primit telefonul că depozitul arde.
— Și?
— A înnebunit.
M-am uitat instinctiv spre Adrian.
Râdea cu doi oameni lângă scenă, cu un pahar în mână.
— A întrebat cine a dat ordinul, continuă Clara. Persoana de la telefon îi spunea că nimeni. Că atunci când oamenii lui s-au întors, focul începuse deja.
— De ce nu mi-ai spus?
Ochii ei se umplură de lacrimi.
— Pentru că mi-a fost frică de el.
— Dar ai venit la mine înainte.
— Și după aceea am aflat că părinții tăi aproape au murit pentru că m-ai ajutat.
Își șterse obrazul.
— Am fugit de Adrian. Dar am fugit și de vinovăție.
Nu știam dacă să o cred.
Și, mai important, nu aveam de gând să transform declarația ei într-un adevăr doar pentru că îmi convenea.
— Ai vreo dovadă?
Clara ezită.
— Am păstrat niște mesaje.
— Ce fel de mesaje?
— De la el. Și o înregistrare.
Inima începu să-mi bată mai repede.
— Unde?
— Nu aici.
Atunci am înțeles că planul meu trebuia schimbat.
Nu aveam nevoie de răzbunare.
Aveam nevoie de siguranță și de profesioniști care să stabilească ce se întâmplase cu adevărat.
— Nu-mi trimite nimic acum, i-am spus.
— De ce?
— Pentru că nu știu cine îți verifică telefonul.
Clara deveni palidă.
— Atunci ce fac?
— Pleacă de lângă el. Nu singură. Nu-l confrunta. Iar dacă ceea ce spui este adevărat, păstrează materialele originale și cere ajutor.
Am părăsit gala înainte de Adrian.
Nu m-am întors acasă.
Avocatul meu știa deja
Comments