La început am crezut că este sânge.
M-am aplecat instinctiv.
— Nu!
Cornel încercă să tragă prosopul peste picior.
Dar văzusem deja.
Sub bucata desprinsă de ghips nu era pielea umflată și învinețită pe care mă așteptam să o văd.
Era o bandă lată de material prinsă în jurul gambei.
Iar sub ea se vedea marginea unui mic săculeț transparent.
— Ce ai acolo?
Cornel deveni alb la față.
— Nimic.
— Tocmai am văzut ceva.
— Maria, te rog.
Încercă să se ridice.
— Stai jos! Dacă ai căzut și ți-ai fracturat…
M-am oprit.
Ceva nu se lega.
M-am uitat la picior.
Apoi la el.
— Cornel… chiar ai piciorul rupt?
Nu răspunse.
— Ai piciorul rupt?
— Nu chiar.
Am simțit cum mi se taie respirația.
— Ce înseamnă „nu chiar”?
Cornel se rezemă de cadă.
— Glezna este bine.
Am rămas nemișcată.
Două săptămâni îl ajutasem.
Îi adusesem mâncare.
Îi mutasem lucrurile.
Îl condusesem cu mașina.
Îi cumpărasem medicamente.
Îmi făcusem griji că nu se vindecă bine.
Și el nu avea nicio fractură.
— Atunci de ce porți ghips?
— Pot să explic.
— Sper.
Am arătat spre picior.
— Și începe cu lucrul pe care îl ascunzi acolo.
Cornel își trecu mâna peste față.
— Ajută-mă să mă ridic.
— Nu.
Pentru prima dată după 32 de ani, nu m-am grăbit să-l salvez dintr-o situație neplăcută.
— Spune-mi.
Tăcerea lui îmi provoca o senzație mai rea decât orice răspuns.
În cele din urmă, desprinse cu grijă bucata deja crăpată suficient cât să-mi arate.
În interior era prins un mic săculeț impermeabil.
Din el scoase o cheie.
Nu o cheie de casă.
Nu una de mașină.
O cheie mică, cu o etichetă numerotată.
Apoi încă ceva.
Un card de acces.
Pe el era numele unei firme de depozitare din București.
— Ce este asta?
Cornel își coborî privirea.
— Cheia unui seif.
— Ce seif?
— Unul pe care
Comments