Eram căsătorită de numai trei zile când soțul meu mi-a dat o palmă în fața întregii lui familii

de ecran și le-am salvat.

În seara aceea, Felicia mi-a mai trimis un mesaj.

„Ana, vreau să știi că am fost geloasă pe tine. Nu pentru că erai săracă, așa cum spunea mama, ci pentru că aveai curajul să-i răspunzi. Eu am trăit toată viața încercând să nu o supăr.”

Am privit mult timp cuvintele acelea.

Nu o puteam ierta imediat pentru tăcerea ei. Dar începeam să înțeleg că familia Ionescu funcționa după niște reguli pe care eu nu le cunoscusem înainte de nuntă.

Reguli în care Beatrice hotăra, Răzvan impunea, iar ceilalți învățau să tacă.

Eu refuzasem să tac.

Și de aceea devenisem o problemă.

La aproape o lună după nuntă, m-am întors în satul părinților mei. Mama mă aștepta în curte, lângă grădina cu roșii. Când m-a văzut coborând din mașină, a început să plângă.

— Fata mea…

M-a cuprins în brațe atât de strâns, încât am simțit că