Atunci arată-mi.
Soțul meu, Mihai, își ținea palma peste telefon.
— Laura, nu.
M-am uitat la el.
— Dă-i telefonul băiatului.
— Nu înțelegi.
— Tocmai de aceea vreau să văd.
Fiica noastră, Andreea, privea când la tatăl ei, când la băiat.
— Luca, ce se întâmplă?
Deci îl chema Luca.
Nici măcar nu apucasem să-i aflu numele înainte ca soțul meu să-l dea afară.
Mihai ridică telefonul de pe masă și i-l întinse.
— Ia-l și pleacă.
Luca îl luă.
Dar nu plecă.
— Îmi pare rău, doamnă — îmi spuse. — N-am venit aici să fac scandal.
Apoi își deblocă din nou telefonul și mi-l întinse direct.
Mihai făcu un pas înainte.
— Luca!
De data aceasta m-am pus între ei.
— Nu.
Am luat telefonul.
Pe ecran era o fotografie veche.
Doi bărbați tineri stăteau în fața unei motociclete.
Unul era Mihai.
Cu douăzeci și ceva de ani mai tânăr, dar fără îndoială el.
Celălalt bărbat semăna izbitor cu Luca.
Aceiași ochi.
Aceeași formă a feței.
Sub fotografie era un mesaj:
„Mihai știe ce s-a întâmplat în noaptea accidentului. Dacă vreodată îl întâlnești, întreabă-l de ce m-a lăsat să port singur vina.”
Am ridicat privirea.
— Cine este omul de lângă tine?
Mihai nu răspunse.
Luca o făcu.
— Tatăl meu.
Andreea se așeză încet pe un scaun.
— Tata îl cunoștea pe tatăl tău?
— Se pare că foarte bine.
— „Se pare”?
Luca trase aer în piept.
— Tata a murit acum opt luni. După moartea lui am găsit un telefon vechi și o cutie cu acte. Era fotografia asta și mai multe mesaje salvate.
M-am întors spre Mihai.
— Despre ce accident vorbește?
Soțul meu își frecă fruntea.
— S-a întâmplat acum douăzeci și unu de ani.
— Ce s-a întâmplat?
Mihai se așeză.
Pentru prima dată, nu mai părea furios.
Părea speriat.
— Eu și tatăl lui Luca, Sorin, eram prieteni. Lucram împreună.
— Și?
—
Comments