Pentru câteva secunde n-am putut să ating plicul.
Aș fi recunoscut scrisul acela oriunde.
„Pentru mama.”
Atât.
— De unde îl aveți?
Femeia își strânse geanta la piept.
— Mă numesc Elena. Fiica dumneavoastră, Ana, mi l-a dat cu aproximativ două săptămâni înainte să nască.
Mi s-au înmuiat genunchii.
— De ce dumneavoastră?
Elena se uită spre aleea cimitirului.
Nepotul meu, Matei, încă nu se întorsese.
— Pentru că eu sunt mama tatălui lui.
Am simțit că aerul dispare din jurul meu.
— Poftim?
— Sunt bunica lui.
Am strâns plicul.
— Atunci unde este fiul dumneavoastră?
Elena închise ochii pentru o clipă.
— A murit.
Nu am deschis plicul imediat.
— Când?
— Cu trei luni înainte să se nască Matei.
Am privit-o neîncrezătoare.
— Ana mi-a spus că poate să se descurce singură.
— Pentru că asta voia să credeți.
Elena își șterse ochii.
Fiul ei se numise Andrei.
Avea nouăsprezece ani.
El și Ana se cunoscuseră în ultimul an de liceu și ținuseră relația ascunsă.
Nu din cauza mea.
Din cauza tatălui lui Andrei.
Un om autoritar care își făcuse deja planuri pentru viitorul fiului său și considera că o sarcină la optsprezece ani îi „distrugea viața”.
— Andrei știa de copil? am întrebat.
— Da.
— Și?
— Voia să fie tată.
Elena începu să plângă.
— Au făcut planuri. Proaste, naive, planuri de copii care încercau să devină adulți peste noapte. Dar voia să rămână lângă ea.
— Atunci ce s-a întâmplat?
— Accident de mașină.
Trei cuvinte.
Atât fusese nevoie.
Andrei murise înainte să apuce să-și vadă fiul.
— Și Ana de ce nu mi-a spus?
Elena arătă spre plic.
— Cred că ea trebuie să vă răspundă.
Am rupt sigiliul cu mâinile tremurând.
Înăuntru erau patru pagini.
Am început să citesc.
„Mamă,
dacă citești asta, înseamnă fie că în sfârșit am avut curajul să-ți spun tot, fie că Elena a trebuit s-o facă în
Comments