Nu știu ce i-a spus.
Nici nu l-am întrebat.
Unele conversații nu au nevoie de martori.
Câteva luni mai târziu, Luca veni din nou la cină.
Părul era tot lung.
Unghiile, tot negre.
Eyelinerul, la fel.
Mihai deschise ușa.
Pentru o clipă, cei doi rămaseră față în față exact ca în prima seară.
Apoi Mihai spuse:
— Bună, Luca.
— Bună seara.
— Intră.
Atât.
Nu era iertare.
Nu era prietenie.
Dar era mai mult decât avuseseră.
La masă, Andreea povestea ceva despre facultate când am observat telefonul lui Luca lângă farfurie.
Același telefon care, cu luni înainte, fusese pus cu ecranul în sus în fața soțului meu.
Un obiect atât de mic aproape că spulberase imaginea pe care o aveam despre omul cu care trăiam.
Dar telefonul nu distrusese nimic.
Doar arătase ceea ce exista deja.
În seara în care Luca intrase pentru prima dată în casa noastră, Mihai crezuse că cel
Comments