Fiul meu m-a dus „la mare” și m-a lăsat pe o bancă în fața gării din Constanța, cu un sandvici și un bilet: „Iartă-mă, tată, nu mai pot. Nu mă căuta.”

observat că încuietoarea fusese schimbată.

Cheia mea nu mai intra.

Pe ușă era lipită o hârtie pe care scria că imobilul urma să fie eliberat pentru lucrări de renovare.

Am rămas nemișcat.

— Vasile, asta este casa mea. Ce se întâmplă?

Vecinul a citit hârtia și m-a privit îngrijorat.

— Gheorghe, cred că băiatul tău a făcut ceva cât ai fost plecat.

În noaptea aceea am dormit la Vasile. Dimineața, am mers împreună la un avocat recomandat de fiica unui fost coleg.

Avocatul a verificat actele pe care le aveam și situația proprietății. Casa era înscrisă pe numele meu, după succesiunea făcută la moartea Elenei. Cătălin nu avea niciun drept de proprietate asupra ei.

Dar mai exista ceva.

Cu două săptămâni înainte, fiul meu depusese la o agenție imobiliară o împuternicire prin care pretindea că poate negocia vânzarea casei în numele meu.

Documentul avea o semnătură care semăna cu a mea, dar