Fiul meu m-a dus „la mare” și m-a lăsat pe o bancă în fața gării din Constanța, cu un sandvici și un bilet: „Iartă-mă, tată, nu mai pot. Nu mă căuta.”

Poate într-o zi aveam să-l iert. Poate relația noastră se va repara, dacă el va înțelege cu adevărat ce făcuse.

Dar un lucru era sigur: nu aveam să-mi mai las viața și casa în mâinile cuiva care hotărâse că bătrânețea mea era o problemă de care trebuia să scape.

Am ieșit în curte, m-am așezat pe banca de sub vița-de-vie și am privit spre poartă.

De data aceasta, banca era în curtea mea. Iar când s-a făcut seară, m-am ridicat, am descuiat ușa și am intrat în propria casă.