Fiul meu m-a dus „la mare” și m-a lăsat pe o bancă în fața gării din Constanța, cu un sandvici și un bilet: „Iartă-mă, tată, nu mai pot. Nu mă căuta.”

duminică, Florentina, femeia care mă ajutase la gara din Constanța, m-a sunat să mă întrebe dacă sunt bine. Îi păstrasem numărul și îi trimisesem o felicitare de mulțumire.

— Sunt acasă, mamă, i-am spus. În casa mea.

— Mă bucur, domnule Gheorghe. Să aveți grijă de dumneavoastră.

Am închis telefonul și m-am uitat spre trandafirii Elenei. Începuseră să înflorească.

Mi-am amintit de ziua în care Cătălin mă lăsase pe bancă, cu un sandvici și un bilet. Atunci crezusem că nu mai valorez nimic pentru nimeni.

Dar o femeie necunoscută se oprise să mă întrebe dacă sunt bine. Un vecin venise după mine fără să stea pe gânduri. Și câțiva oameni mă ajutaseră să-mi apăr casa și drepturile.

Nu mai eram singur.

Într-o seară, am scos din sertar biletul lui Cătălin. Îl păstrasem, deși mă durea să-l citesc.

„Iartă-mă, tată, nu mai pot. Nu mă căuta.”

L-am împăturit și l-am pus la loc.