August 8, 2026 Cristian T.Inedit
Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamaie!
Am ridicat capul.
Nepotul meu alerga spre mine cu mașinuța roșie strânsă în mână.
Eram deja în stația de autobuz, așezată pe o bancă, cu mâinile împreunate în poală. Îmi ștersesem lacrimile înainte să mă vadă cineva.
Dar când băiatul mi s-a aruncat în brațe, n-am mai putut ascunde nimic.
— Mamaie, de ce ai plecat? Uite! Îmi place mașinuța! E exact cum voiam!
L-am strâns la piept.
— Să te joci sănătos cu ea, puiul mamii.
Elena a ajuns imediat după el, aproape fără suflare.
S-a așezat lângă mine.
— Mamă Maria, vă rog să mă iertați.
Am privit-o surprinsă.
— Pentru ce să te iert?
— Pentru ce v-a spus el.
A arătat spre fiul meu, care venea câțiva pași în urma lor.
— Eu nu am spus niciodată că nu vreau să veniți la noi. Am spus doar că mi-ar plăcea să ne sunați înainte, ca să știm că veniți, să pregătesc masa, să vă așteptăm cum trebuie.
Mi-am coborât privirea.
— Eu am crezut că te deranjez.
— Nu.
Elena mi-a prins mâna.
— Și chiar dacă veneați într-un moment nepotrivit, găseam o soluție. Dar să faceți atâta drum și să rămâneți în fața ușii? Niciodată.
Atunci a ajuns și fiul meu.
S-a oprit în fața mea.
Nu mai avea tonul rece de la interfon.
— Mamă…
N-am răspuns.
— Iartă-mă.
S-a așezat lângă mine.
— Am fost un prost. Am vrut liniște, program, comoditate… și am folosit-o pe Elena drept scuză.
Am rămas tăcută.
— Când am văzut coșul, a continuat el, mi-am amintit de ceva.
Și-a frecat palmele, vizibil tulburat.
— Îți amintești iernile când îmi încălzeai hainele lângă sobă înainte să plec la școală?
Am zâmbit trist.
— Cum să nu?
— Eu uitasem.
A privit spre pământ.
— Am uitat și câte dimineți te-ai trezit înaintea mea. Și
Comments