Au trecut câteva secunde.
Nimic.
Noe nu părea dezamăgit.
Se uita doar la ceasul de pe perete.
21:14.
21:15.
Apoi se apropie de urechea mamei lui.
— Mamă, sunt eu.
Tăcere.
— Azi am luat „Foarte bine” la matematică.
Am zâmbit fără să vreau.
— Și tata a rămas.
Atunci am văzut-o.
Un deget al Emei s-a mișcat.
Foarte puțin.
Atât de puțin încât aproape am crezut că mi-am imaginat.
M-am ridicat.
— Noe…
El își puse un deget la buze.
— Șșșt.
Apoi îi strânse ușor mâna.
— Mamă, dacă mă auzi, fă cum facem noi.
Degetele Emei se mișcară din nou.
De data aceasta nu mai exista nicio îndoială.
Noe zâmbi.
— Vezi?
M-am apropiat de pat.
— Ema?
Nicio reacție.
— Ema, iubito, sunt eu.
Tot nimic.
M-am întors spre Noe.
— Ce trebuie să fac?
— Nu știu. Cu mine face așa.
— De când?
— De câteva săptămâni.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Și n-ai spus nimănui?
— Am spus unei asistente.
— Și?
— Mi-a spus că uneori corpul se mișcă singur.
Asta era posibil.
Știam suficient cât să înțeleg că o mișcare nu însemna automat că Ema era conștientă.
Am apăsat imediat butonul de chemare.
O asistentă intră.
I-am explicat.
A verificat-o pe Ema și apoi chemă medicul de gardă.
— Vreau să fie foarte clar, ne spuse medicul după ce o examină. O mișcare observată de familie poate avea mai multe explicații. Nu putem spune pe baza ei că pacienta este conștientă sau că „vorbește”. Dar orice răspuns repetabil merită evaluat.
Noe se încruntă.
— Dar mama vorbește.
Medicul se așeză puțin mai jos, astfel încât să fie la nivelul lui.
— Atunci vreau să-mi arăți exact ce face mama.
Noe îi luă mâna.
— Noi avem un cod.
M-am uitat la el.
— Ce cod?
— Un deget înseamnă da. Două înseamnă nu.
Mi s-a strâns stomacul.
Medicul însă rămase calm.
—
Comments