Valeria i-a povestit totul. Clinica, prăbușirea, frica. Doamna Camelia a ascultat în liniște, sorbindu-și ceaiul, apoi a zis, cu vocea ei sigură, încărcată de ani de experiență:
— Știi care a fost greșeala ta, draga mea? Ai vrut să demonstrezi lumii metoda ta înainte să o demonstrezi ție însăți. Știința fără inimă e doar mândrie, iar inima fără știință e doar milă fără rezultat. Ai nevoie de amândouă. Iar acum ai o a doua șansă.
Valeria s-a întors la Cluj în noaptea aceea, cu inima bătând repede. Știa ce are de făcut.
A început încet, pe ascuns. În timp ce făcea curat în cameră, introducea mici stimuli: texturi diferite în jucării, materiale moi, aspre, netede, pe care le punea în palmele fiecărui copil și le urmărea reacțiile.
Matei, cel mai mare cu două minute, era precaut. Atingea totul cu grijă, de parcă lumea s-ar fi putut rupe.
Laurențiu era exploratorul. Apuca tot, băga în gură, arunca.
Sandu, cel mai tăcut, doar ținea obiectele în mână și părea că se gândește la fiecare atingere.
„Fiecare e unic”, a gândit Valeria, zâmbind pentru prima dată după mulți ani.
Apoi a introdus sunetele: clopoței ușori, muzică cu frecvențe speciale, ritmuri blânde. Apoi luminile: culori calde, pulsând încet. Copiii au început să reacționeze. Întorceau capul spre sunete. Zâmbeau când atingeau materialele moi.
Laurențiu chiar a râs când Valeria l-a gâdilat cu o pană.
„Funcționează… funcționează”, a șoptit ea cu ochii în lacrimi.
Dar nu totul era ușor. Sebi, șoferul casei, un bărbat slab și veșnic speriat că o să-și piardă serviciul, a început să devină suspicios.
Sebi o tot urmărea din colțuri, prefăcându-se că are treabă prin preajmă, dar privirea lui rătăcea mereu spre ea și copii. Într-o zi, când Valeria le punea băieților mici bile moi din cauciuc în palme, l-a văzut cum își
Comments