cu mâinile tremurând.
— Domnule… pot să explic…
— Stropeai cu apă fața lui Sandu ieri. Te-am văzut pe cameră. Asta e ultima picătură.
Ah. Deci văzuse. Fusese exercițiul de răspuns termic. Nimic periculos. Dar în ochii unui tată îngropat în vină, putea arăta… altfel.
— Domnule Nicolae, vă rog…
Dar el a ridicat mâna, tăind-o.
— Afară. Ești concediată.
Copiii au început să plângă. Toți trei. În același timp. Un plâns ciudat, ca o chemare.
Și atunci s-a întâmplat ceva ce nici Nicolae, nici Valeria, nici măcar copiii nu înțeleseseră până atunci.
Sandu, cel mai tăcut dintre ei, a întins mâna… și s-a orientat exact spre vocea tatălui său.
Nu la întâmplare.
Nu din reflex.
Ci drept, precis.
Nicolae a rămas nemișcat.
— Sandu? — șopti el.
Băiețelul și-a ridicat capul, cu ochii lui albi, goi, dar cu fața întoarsă perfect spre tatăl său.
— Tata… ești… aici…
Nicolae s-a prăbușit în genunchi.
— Cum? Cum a
Comments