iau locul nimănui. Am ajutat-o când mi-a cerut sprijin și am învățat să respect faptul că fiecare familie are propriile răni și propriul ritm de vindecare.
Într-o zi, Cristina m-a sunat și m-a întrebat dacă aș vrea să o văd din nou pe fetiță.
— Desigur, am răspuns, simțind cum îmi bate inima mai repede.
Ne-am întâlnit într-un parc, într-o după-amiază însorită. Cristina împingea un cărucior, iar înăuntru dormea o fetiță cu obrajii rotunzi și cu o căciuliță roz.
Când m-am apropiat, copilul a deschis ochii și m-a privit curios.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Bună, micuțo, am șoptit. Îți mai amintești de mine?
Cristina a zâmbit.
— Am numit-o Maria Margareta.
Am rămas nemișcat.
— Margareta?
— Da. În amintirea străbunicii ei. Mama mi-a povestit mereu că, undeva în lume, a existat o femeie care a iubit-o, chiar dacă nu a putut să o crească. Vreau ca fetița mea
Comments