Îmi vizitam soția la mormânt când am auzit plânsul unui bebeluș din spatele zidului cimitirului

locul.

Cristina i-a luat cu grijă și m-a îmbrățișat.

În duminica următoare, am mers împreună la cimitir.

Era aceeași alee pe care o străbătusem singur timp de șase ani. Aceiași copaci, aceleași pietre funerare și aceeași liniște pe care ajunsesem să o cunosc atât de bine.

Dar de data aceasta nu mai eram singur.

Cristina mergea lângă mine, împingând căruciorul, iar Maria Margareta dormea liniștită sub o păturică roz.

Ne-am oprit în fața mormântului soției mele. Am așezat florile proaspete și am rămas câteva clipe tăcuți.

Apoi m-am aplecat ușor spre piatra funerară.

— Margareta, draga mea, am venit să-ți prezint pe cineva.

Vocea mi s-a frânt.

— Ea este Cristina. Nepoata ta. Iar micuța din cărucior este Maria Margareta, strănepoata ta.

Cristina a început să plângă în liniște. I-am pus mâna pe umăr și am continuat să vorbesc, așa cum făceam în fiecare duminică.

— Știu că ai purtat un secret greu,