draga mea. Și îmi pare rău că ai suferit singură atât de mult timp. Mi-aș fi dorit să-mi spui, ca să putem căuta împreună familia pe care o pierduseși.
Am privit spre cărucior. Fetița tocmai se trezise și își mișca mânuțele, privind lumina care se strecura printre frunze.
— Dar uite că viața ne-a adus împreună, chiar și după atâția ani.
Am rămas acolo aproape o oră. Cristina mi-a povestit despre mama ei, despre copilăria pe care o avusese și despre fotografiile păstrate în cutia familiei. Eu i-am povestit despre Margareta, despre căsnicia noastră și despre lucrurile mărunte care o făceau fericită.
La plecare, am privit încă o dată piatra funerară și am zâmbit printre lacrimi.
În dimineața în care găsisem bebelușul, crezusem că viața mea se sfârșise. Fusesem arestat pe nedrept, speriat și umilit, fără să înțeleg de ce tocmai mie mi se întâmpla așa ceva.
Dar uneori, cele mai
Comments