mari, o să ne căsătorim. Sofia.”
Am izbucnit în plâns.
Stanislav mi-a mângâiat mâna.
— Am citit scrisoarea asta de sute de ori.
— De ce ai păstrat-o?
— Pentru că, în anii aceia, aproape totul dispărea. Oamenii, casele, străzile, lucrurile pe care le iubeam. Dar scrisoarea ta era ceva ce puteam ține în buzunar și nimeni nu-mi putea lua din amintire.
Am privit hârtia.
— Îmi pare rău că nu ne-am mai găsit.
— Nu trebuie să-ți pară rău, Sofia. Eram copii într-o lume care se prăbușea. Nu noi am ales despărțirea.
Emma, care stătea lângă Daniel, își ștergea discret lacrimile.
— Dar cum ați reușit să o găsiți acum pe bunica? a întrebat ea.
Stanislav a zâmbit.
— Aici povestea devine și mai ciudată.
Daniel a scos telefonul și ne-a arătat o fotografie.
Era o imagine publicată de Emma pe pagina librăriei unde lucra. În fotografie, nepoata mea ținea în mână un album despre istoria
Comments