Nu era un inel scump, cu diamant sau cu vreo piatră prețioasă. Era un cerculeț subțire din metal, puțin strâmb, cu o zgârietură adâncă pe una dintre margini. Alături se găsea o panglică albastră, decolorată de vreme, și o fotografie mică, îngălbenită.
Am recunoscut inelul înainte să ating fotografia.
Îl făcuse Stanislav pentru mine în vara anului 1938, dintr-o bucată de sârmă pe care o găsise în atelierul tatălui său. Aveam doisprezece ani, iar el treisprezece. Mi-l pusese pe deget într-o după-amiază călduroasă, în grădina din spatele caselor noastre, sub un măr care făcea fructe mici și acre.
— Nu e din aur, îmi spusese, foarte serios. Dar când o să fiu mare, o să-ți cumpăr unul adevărat.
Eu râsesem și îl întrebasem dacă avea de gând să devină bogat.
— Nu trebuie să fiu bogat ca să te iubesc, Sofia. Trebuie doar să nu te uit.
Atunci mi se păruse o replică amuzantă, spusă de un băiat care încerca să se poarte ca un adult. Acum, după atâtea decenii, acele cuvinte m-au lovit cu o putere pe care nu o puteam descrie.
— Bunico? a întrebat nepoata mea. Te simți bine?
Nu am putut să-i răspund imediat.
Am ridicat fotografia.
Eram eu și Stanislav, în fața porții de lemn a casei părinților mei din Varșovia. Eu aveam două codițe împletite, o rochie albă cu guler rotund și un zâmbet atât de larg, încât aproape că nu-mi recunoșteam chipul. Stanislav stătea lângă mine, cu o mână în buzunar și cu cealaltă sprijinită stângaci pe umărul meu.
Pe spatele fotografiei erau câteva cuvinte scrise cu cerneală albastră.
„Pentru Sofia. Până când ne vom revedea. Stanislav.”
Am început să plâng.
Nu plânsesem așa nici când vândusem casa în care îmi crescusem copiii, nici când îmi îngropasem soțul după cincizeci și trei de ani de căsnicie.
Comments