duc singur un pachet.
Am râs cu toții.
Dar apoi am observat ceva.
În cutia de fotografii se afla o imagine pe care o recunoșteam.
Era casa părinților mei din Varșovia.
Am luat fotografia.
— De unde o ai?
Stanislav s-a aplecat spre mine.
— Am făcut-o cu mulți ani după război, când am trecut prin cartierul nostru. Casa voastră nu mai era acolo. Dar mărul din spatele grădinii supraviețuise.
Am privit fotografia cu atenție.
În mijlocul unui teren aproape gol se ridica un copac bătrân, cu ramurile răsucite.
Mărul nostru.
Copacul sub care Stanislav îmi promisese că se va căsători cu mine.
— Nu pot să cred, am șoptit.
— Nici eu nu am putut. Am stat acolo aproape o oră. M-am gândit la tine, la jocurile noastre și la toate lucrurile pe care nu am apucat să ni le spunem.
Am trecut degetele peste fotografie.
— Știi, Stanislav, mult timp am crezut că
Comments