În timp ce ambulanța îl ducea pe tata la spital, mi-a strecurat un plic în mână și mi-a șopti

pot răspunde, un medic a intrat în sala de așteptare și ne-a strigat numele. Ne-am ridicat amândouă imediat.

Medicul ne-a explicat că tata suferise un episod de aritmie care necesitase intervenție și monitorizare. Era conștient, stabil în acel moment și urma să rămână internat pentru investigații și ajustarea tratamentului. Nu putea promite că nu vor exista complicații, dar ne-a spus că răspunsese bine la îngrijirile primite.

Mama a început să plângă de ușurare. Eu am simțit cum genunchii aproape îmi cedează. În mijlocul tuturor revelațiilor, uitasem pentru câteva minute că tata ar fi putut să moară în seara aceea.

Când am intrat în salon, l-am găsit întins în pat, cu electrozi pe piept și un monitor lângă el. Părea mai bătrân decât îl văzusem vreodată. Avea ochii obosiți și pielea palidă, dar când m-a zărit, a încercat să zâmbească.

— Hei, fetița mea.

M-am apropiat de pat.

— Bună, tată.

Privirea i-a