Am simțit cum plicul ascuns sub hanorac îmi apăsa spatele, de parcă ar fi cântărit câteva kilograme. Mama stătea în fața mea, cu ochii roșii de plâns și cu mâinile tremurânde. Cu numai câteva minute înainte, îl văzusem pe tata luptându-se să respire. Acum trebuia să aleg între a respecta ultima lui rugăminte și a-i spune adevărul femeii care îmi dăduse viață.
— Cred că își căuta portofelul, am răspuns, încercând să-mi păstrez vocea calmă. Nu sunt sigură.
Mama s-a uitat din nou spre geantă. Apoi a ridicat-o și a început să răscolească printre haine, deși nu părea să caute ceva anume. A verificat buzunarul lateral, compartimentul interior și chiar perechea de pantaloni din care tata scosese plicul. Când a terminat, avea o expresie pe care nu i-o mai văzusem niciodată.
Nu era doar îngrijorare. Era teamă.
— Mamă, trebuie să mergem la spital, am spus. Nu putem pierde timpul aici.
Parcă vorbele mele au trezit-o. A închis geanta, și-a luat cheile mașinii și m-a întrebat dacă pot conduce eu. Am încuviințat, deși mâinile îmi tremurau atât de tare, încât abia am reușit să introduc cheia în contact.
Pe drum, mama a vorbit aproape fără oprire. Îmi spunea că tata nu ascultase niciodată recomandările medicilor, că îi ascundea uneori pastilele nefolosite și că refuza să meargă la control atunci când se simțea mai bine. O ascultam, dar gândurile mele erau în altă parte. De ce ar fi vrut tata să-i ascund un plic tocmai ei? Și, mai ales, de ce îl păstrase în buzunarul unei perechi de pantaloni pe care mama tocmai îi împachetase?
Când am ajuns la spital, un asistent ne-a explicat că tata era evaluat de echipa de cardiologie. Ritmul inimii fusese periculos de rapid și neregulat, dar paramedicii reușiseră să-l stabilizeze suficient pentru transport. Urmau investigații suplimentare, iar medicii
Comments