Am rămas la câțiva metri în spatele lor.
Nu aveam nevoie să mă apropii.
Fața soacrei mele îmi spusese deja tot.
— Ethan?!
Vocea ei răsună pe întregul hol.
Apoi îl auzii pe tatăl lui:
— Ce naiba faci aici?
M-am apropiat.
Jessica stătea lângă pat, într-un halat de hotel, albă la față.
Ethan era în cămașa pe care o purtase la petrecerea nunții, desfăcută la câțiva nasturi.
Niciunul nu mai avea nevoie de explicații.
Telefoanele rudelor coborâră încet.
— Opriți transmisiunile, am spus.
Toată lumea se uită spre mine.
— Acum.
Nu voiam ca umilința mea să devină spectacol pentru internet. Îmi dorisem martori, nu o audiență.
Unul câte unul, telefoanele fură coborâte.
Ethan făcu un pas spre mine.
— Pot să explic.
Am râs scurt.
— Perfect. Începe.
— Nu este ceea ce pare.
— Atunci ai noroc. Pentru că avem o cameră plină de oameni care abia așteaptă să afle ce altceva poate să pară.
Jessica începu să plângă.
— Îmi pare atât de rău…
M-am uitat la ea.
— De când?
Niciun răspuns.
— Jessica. De când?
— Patru luni.
Ethan întoarse capul brusc spre ea.
— Jess!
Am zâmbit.
— Mulțumesc.
Mama mea se sprijinea de perete.
Tatăl lui Ethan părea că ar fi vrut să dispară.
Iar soacra mea își privea fiul de parcă nu-l mai recunoștea.
— Patru luni? întrebă ea.
Jessica plângea.
— A început înainte să…
Se opri.
— Înainte să ce? am întrebat.
Ethan interveni.
— Hai să discutăm singuri.
— Nu.
— Te rog.
— Ai avut luni întregi să discutăm singuri.
M-am uitat la Jessica.
— Înainte să ce?
Ea își șterse lacrimile.
— Înainte să alegem rochiile domnișoarelor de onoare.
Am simțit ceva rece în stomac.
Cu aproape patru luni înainte de nuntă.
În perioada în care Jessica mă ajuta să aleg florile.
În care Ethan îmi spunea cât de norocos se simțea.
În care eu stăteam până la două
Comments