N-am încercat s-o păcălim pe Roxana.
N-am lăsat-o să creadă că putea continua să-i administreze Mariei ceva doar ca s-o prindem asupra faptului.
În secunda în care exista suspiciunea unei expuneri intenționate la o substanță toxică, prioritatea nu mai era să obținem o scenă spectaculoasă.
Prioritatea era copilul.
Am ieșit pe coridor și am chemat asistenta coordonatoare.
— Din acest moment, Maria nu rămâne singură cu niciun vizitator. Și nimeni nu-i administrează nimic din exterior.
Apoi am urmat procedurile spitalului și am solicitat implicarea autorităților și a specialiștilor competenți pentru protecția copilului.
Când m-am întors, Roxana scotea cadourile din pungă.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Daniel. Pari îngrijorată.
M-am uitat la Maria.
Nu voiam să discutăm acuzații în fața ei.
— Domnule Ionescu, am nevoie să vorbim în privat.
Roxana se ridică imediat.
— Vin și eu.
— Deocamdată, doar tatăl Mariei.
Zâmbetul îi dispăru.
— Sunt logodnica lui.
— Înțeleg.
— Practic sunt mama ei.
Daniel se uită la ea.
Ceva din tonul acelei propoziții păru să-l deranjeze pentru prima dată.
În cabinet, i-am explicat numai ceea ce puteam susține.
Substanța din flacon necesita investigații suplimentare.
Relatarea Mariei trebuia luată în serios.
Starea ei se îmbunătățise după ce încetase să ia picăturile.
Și, până la clarificarea situației, externarea era anulată.
Daniel a devenit alb la față.
— Spuneți că Roxana…
— Nu spun cine a pus substanța acolo.
M-am uitat direct la el.
— Spun că avem un copil care afirmă că primea acele picături și un recipient suspect care trebuie investigat. Stabilirea responsabilității nu este treaba mea.
Și-a pus mâinile peste față.
— Dumnezeule…
După câteva secunde, a ridicat capul.
— Maria mi-a spus acum două luni că nu-i plac vitaminele.
— Ce i-ați răspuns?
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Că Roxana știe ce face.
A început să plângă.
— Am obligat-o să le ia.
— Nu știați ce era în recipient.
— Dar
Comments