Nu mai avem.
— Ce?
— Am văzut înregistrarea, Alejandro.
Tăcerea de la celălalt capăt a durat poate trei secunde.
Dar în acele trei secunde am auzit cum omul pe care îl iubisem încerca să-și construiască următoarea minciună.
— Ce înregistrare?
Am închis ochii.
Până în ultima clipă.
Tot minciună.
— Cea în care vorbești despre cei 18 milioane.
Nimic.
— Cea despre Vanessa.
Respirația lui se schimbă.
— Și cea despre rinichiul meu.
— Mariana, ascultă…
— Nu.
Era prima dată în trei ani când îl întrerupeam fără să-mi cer scuze.
— Acum tu mă asculți.
— Totul a fost scos din context.
Aproape am râs.
— În ce context ar trebui să interpretez „nu-mi pasă ce se întâmplă cu ea după aceea”?
— Oamenii aceia m-au presat!
— I-ai adus la ușa mea.
— Pot explica.
— Explică autorităților.
Și am închis.
Adevărata lovitură pentru Alejandro a venit câteva ore mai târziu.
Nu pentru că tata i-ar fi luat compania.
Nici nu putea
Comments