În cei douăzeci și șapte de ani petrecuți în magistratură, văzuse oameni care mințiseră pentru a scăpa de pedeapsă, oameni care încercaseră să dea vina pe alții și oameni care inventaseră povești incredibile pentru a câștiga simpatia instanței.
Dar nu întâlnise niciodată un bărbat de 101 ani care să refuze cu atâta încăpățânare să spună ceva în propria apărare.
— Doamnă, cum vă numiți? a întrebat-o pe femeia care ținea scrisoarea.
— Margaret Wilson, domnule judecător.
— Și de cât timp îl cunoașteți pe domnul Miller?
— De treizeci de ani. Locuiesc în casa de lângă a lui. Soțul meu, Dumnezeu să-l odihnească, era cel mai bun prieten al lui Walter.
Judecătorul a privit spre avocatul apărării, apoi spre procuror.
— Vom face o scurtă pauză pentru a stabili dacă mărturia doamnei Wilson și documentul pe care îl deține sunt relevante pentru această cauză.
Walter a ridicat capul.
— Domnule judecător, nu este nevoie. Am recunoscut ce am făcut.
— Domnule Miller, a răspuns judecătorul, faptul că ați recunoscut faptele nu înseamnă că instanța trebuie să ignore împrejurările în care acestea au avut loc.
Bătrânul a strâns bastonul atât de tare, încât încheieturile degetelor i s-au albit.
— Vă rog doar să nu implicați fata.
Margaret și-a șters lacrimile.
— Walter, ea are dreptul să știe.
În partea din spate a sălii, tânăra despre care vorbise Margaret și-a ridicat privirea.
Nu părea să aibă mai mult de treizeci de ani. Purta o haină simplă, albastră, cu mânecile ușor tocite, iar părul castaniu îi era prins într-o coadă neglijentă.
Băiețelul adormit pe umărul ei avea obrajii palizi și ținea strâns la piept un ursuleț de pluș căruia îi lipsea un ochi.
Femeia părea nedumerită.
— Despre mine vorbiți? a întrebat încet.
Margaret a încuviințat.
— Da, Emily.
Tânăra s-a uitat spre Walter.
— Dar eu nici măcar nu știam că domnul Miller este
Comments