La 00:12 am ajuns acasă, după ce lucrasem peste program la spital și ajutasem un bătrân rămas cu mașina în șanț, în mijlocul viscolului. Tata pusese lanțul pe ușă și lipise un bilet: „La ora 22:00 se intră în casă! Regulile sunt reguli!”

mea. Și mașina cu care mergi la serviciu este pe numele meu. Să nu uiți asta când vorbești cu reporterii!

Am închis telefonul cu mâinile tremurând.

Mașina fusese cumpărată din economiile mele, dar tata insistase să o trecem pe numele lui, spunând că se va ocupa mai ușor de acte. Nu-mi imaginasem că avea să folosească asta împotriva mea.

Mai era ceva ce oamenii nu știau. În fiecare lună îi dădeam tatei 1.200 de lei pentru cheltuielile casei. Cumpăram alimente, plăteam uneori facturile și îi luam medicamentele. Rareș, în schimb, nu contribuia aproape deloc.

La interviu nu am vorbit despre bani și nici nu am încercat să-l umilesc pe tata. Am povestit doar ce se întâmplase.

— Tatăl meu știa că sunt afară, am spus. Am vorbit cu el. Nu a fost o neînțelegere. Îl iubesc, dar nu pot să mint ca să ascund că m-a lăsat în frig.

Materialul a