Era un tablou.
Nu unul valoros.
Nu ceva ce ai fi găsit într-un muzeu.
Era o pictură mică, cu o casă albă, un nuc uriaș și două siluete așezate pe o bancă.
În colțul din dreapta jos se afla o semnătură:
„D. Marinescu, 1978.”
Mi-am dus mâna la gură.
— Dumnezeule…
Andrei apăru în prag.
— Ce s-a întâmplat?
Am arătat spre tablou.
— De unde îl ai?
Se uită la el.
— Pe acela?
— Da.
— Îl am de foarte mulți ani.
— De unde?
Probabil tonul meu îl sperie.
Lăsă cănile jos.
— De ce?
M-am apropiat de tablou.
— Pentru că l-a pictat soțul meu.
Soțul meu, Dumitru, nu fusese pictor.
Fusese electrician.
Dar când era tânăr picta.
Mai ales în primii ani ai căsniciei noastre, când nu aveam bani pentru aproape nimic.
Tabloul acela reprezenta casa părinților mei din România.
Nucul.
Banca.
Chiar și fereastra mică a podului.
Îl văzusem de zeci de ori.
Apoi dispăruse.
Dumitru îmi spusese că îl dăruise unui coleg care pleca din țară.
Nu întrebasem mai mult.
Se întâmplase cu aproape cincizeci de ani în urmă.
Andrei se așeză.
— Cum îl chema pe soțul tău?
— Dumitru Marinescu.
Chipul lui se schimbă.
— Dumitru…
Apoi își trecu mâna peste frunte.
— Nu se poate.
— L-ai cunoscut?
Andrei nu răspunse imediat.
În schimb, se ridică și merse spre un dulap.
Scoase un album vechi.
Îl deschise.
Întoarse câteva pagini.
Apoi îl puse în fața mea.
În fotografie erau trei bărbați tineri.
Unul dintre ei era Dumitru.
Am simțit că-mi fug picioarele de sub mine.
— Acesta este el.
— Știu, spuse Andrei.
— Cine ești?
Andrei mă privi.
— Am fost prietenul lui.
Cu aproape cincizeci de ani în urmă, Andrei lucrase pentru o perioadă în România.
Acolo îl cunoscuse pe Dumitru.
Fuseseră colegi și apoi prieteni.
După câțiva ani, Andrei emigrase în Australia.
— În ultima mea
Comments