seară în România, Dumitru mi-a dat tabloul.
— De ce?
— Mi-a spus că un om care pleacă atât de departe trebuie să ia cu el măcar o imagine de acasă.
Mi-au dat lacrimile.
Era exact genul de lucru pe care l-ar fi spus Dumitru.
— De ce nu mi-a povestit niciodată despre tine?
Andrei zâmbi trist.
— Probabil pentru că eram doar unul dintre mulți oameni pe care i-a ajutat.
— Te-a ajutat?
— Foarte mult.
Andrei fusese tânăr, singur și aproape fără bani.
Dumitru îl invitase la noi acasă de câteva ori.
Eu nu-mi aminteam.
Trecuseră aproape cinci decenii.
Aveam atunci copii mici, serviciu și o casă mereu plină.
— Soția ta făcea o plăcintă extraordinară, spuse Andrei.
M-am uitat la el.
— Cu mere?
— Și scorțișoară.
Am început să râd printre lacrimi.
— Eu eram.
Andrei încremeni.
— Tu?
— Eu făceam plăcinta.
Și pentru câteva secunde am râs amândoi ca doi oameni care tocmai descoperiseră o ușă
Comments