La 72 de ani, căram singură lemne prin zăpadă, în timp ce nora mea își făcea poze lângă sobă. Când am rugat-o să mă ajute, mi-a râs în față: “Eu sunt aici în concediu, nu la muncă!”

data aceasta le-a făcut fără să aștepte să mă rog de el.

Larisa m-a sunat după două săptămâni.

“Mamaie, îmi pare rău pentru ce am spus. Nu mi-am dat seama cât vă este de greu.”

“Îți accept scuzele, Larisa. Dar dacă mai veniți aici, nu mai veniți în concediu pe spinarea mea.”

“Am înțeles.”

Nu știu dacă se va schimba cu adevărat. Asta se vede în timp. Dar un lucru era sigur: nu mai avea să-mi transforme casa în pensiune fără să mă întrebe.

La următoarea vizită, Bogdan a venit singur. A coborât din mașină, a lăsat bagajul în hol și s-a dus direct la magazie.

“Mamă, unde vrei să-ți pun lemnele?”

L-am privit de la fereastră, cu ochii umezi.

“Lângă sobă, băiete. Și după aceea vii să bem un ceai.”

Pentru prima dată după mulți ani, fiul meu venise acasă nu ca să fie servit, ci ca să aibă