Vocea femeii era calmă, dar avea ceva neobișnuit. Părea că își alesese cu grijă fiecare cuvânt înainte să formeze numărul meu.
— Da, eu sunt. Cu cine vorbesc?
— Mă numesc Emily Parker. Sunt fiica lui Margaret.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Timp de trei săptămâni încercasem să nu mă mai gândesc la femeia pentru care soțul meu mă părăsise. Iar acum, tocmai fiica ei mă suna.
— Dacă mama dumitale te-a pus să mă suni, să știi că nu am nimic de discutat cu voi, am răspuns rece.
— Vă rog, doamnă Miller. Mama nu știe că vă sun. Și nici Daniel. Dar cred că trebuie să aflați adevărul înainte să fie prea târziu.
Am strâns telefonul în mână.
— Ce adevăr?
La celălalt capăt al firului s-a lăsat o tăcere apăsătoare.
— Mama mea este pe moarte, a spus Emily în cele din urmă. Iar soțul dumneavoastră nu v-a părăsit pentru că s-a îndrăgostit din nou de ea.
M-am sprijinit de blatul bucătăriei.
— Atunci de ce a plecat?
— Pentru că mama i-a cerut să îndeplinească o promisiune făcută acum patruzeci și doi de ani. Și pentru că există ceva despre familia dumneavoastră ce Daniel nu a avut niciodată curajul să vă spună.
Am închis ochii.
— Spune-mi acum.
— Nu pot să vă explic totul la telefon. Vă rog să veniți la Spitalul St. Andrew, etajul patru, secția de îngrijiri paliative. Mama vrea să vă cunoască.
Am vrut să refuz. Îmi venea să-i spun că nu aveam de gând să mă duc la căpătâiul femeii care îmi distrusese căsnicia. Dar ceva din vocea lui Emily mă făcea să cred că nu era vorba despre o simplă poveste de dragoste.
— Daniel este acolo?
— Da. Este cu mama aproape în fiecare zi.
Am simțit o durere ascuțită în piept.
— Atunci poate ar trebui să rămână acolo.
—
Comments