existau împrumuturi fără acte.
Nu mai plăteam facturile lor.
Diego trebuia să returneze suma retrasă fără acordul meu și să clarificăm și celelalte tranzacții.
Iar casa mea nu mai era un loc în care puteau intra când doreau.
Diego începu să plângă.
Asta a fost partea cea mai grea.
Pentru că era tot băiatul meu.
În mintea mea îl vedeam la nouă ani, dormind cu capul pe genunchii mei după moartea tatălui său.
O parte din mine voia să-l îmbrățișeze și să spună:
„Lasă, mamă, rezolv eu.”
Exact cum făcusem toată viața.
Dar dacă făceam asta din nou, nimic nu s-ar fi schimbat.
— Te iubesc, Diego.
Își șterse ochii.
— Nu pare.
— Ba tocmai asta este problema. Am crezut prea mult timp că iubirea înseamnă să nu-ți spun niciodată nu.
Relația noastră nu s-a reparat imediat.
Timp de aproape două luni, Diego nu m-a sunat.
Valeria nici atât.
Apoi, într-o duminică,
Comments