La aeroport, nora mea a strigat în fața tuturor: „I-am dat biletul tău mamei mele

cineva bătu la ușă.

Era fiul meu.

Singur.

Avea un plic în mână.

Înăuntru erau primii bani din cei pe care îi stabiliserăm că trebuia să mi-i restituie.

— Nu sunt toți.

— Știu.

— Îți voi da restul treptat.

Am dat din cap.

A rămas în prag.

Apoi spuse:

— Îmi pare rău pentru aeroport.

Nu am răspuns imediat.

— Pentru ce anume?

Își mușcă buza.

— Pentru că am râs.

Ochii i se umplură de lacrimi.

— Și pentru că te-am lăsat să plătești o vacanță în care apoi am decis că nu meriți să vii.

Asta era prima dată când își cerea scuze fără să adauge un „dar”.

L-am lăsat să intre.

Nu pentru că totul era reparat.

Ci pentru că, în sfârșit, începuse să înțeleagă ce stricase.

Șase luni mai târziu, Mercedes mi-a trimis fotografia făcută pe plaja din Puerto Vallarta.

Eu în costumul roșu.

Părul ud.

Picioarele în apă.

Râzând.

Am înrămat-o.