— Andrei, spuse directorul, ești încă la restaurant?
Andrei râse.
— Sigur, domnule Dumitrescu. Sunteți pe difuzor. Toată familia vă aude.
— Perfect.
Tonul directorului nu avea nimic festiv.
— Atunci nu va trebui să repet.
Andrei își îndreptă cravata.
— S-a întâmplat ceva?
O pauză.
Apoi vocea se auzi clar în toată sala:
— Ești concediat.
Nimeni nu mișcă.
Andrei clipi.
— Poftim?
— Începând de luni nu mai ești angajatul companiei. Departamentul de resurse umane îți va comunica formal pașii și documentele aplicabile.
Câteva dintre rudele care râseseră cu doar câteva minute înainte își coborâră privirea.
— Domnule Dumitrescu… cred că este o neînțelegere.
— Nu este.
— Dar de ce?
— Vom discuta motivele prin procedura oficială. Acum vreau să faci ceva.
— Ce?
— Dă-i telefonul „poverii” tale.
Dacă cineva ar fi scăpat un ac pe podea, probabil l-am fi auzit.
Andrei se uită la mine.
Pentru prima dată în seara aceea, nu mai părea superior.
Părea speriat.
— De ce vreți să vorbiți cu ea?
— Dă-i telefonul.
Andrei mi-l întinse.
L-am luat.
— Bună seara.
Vocea domnului Dumitrescu se schimbă imediat.
— Bună seara, Elena. Îmi pare rău că a trebuit să asist la scena aceea.
Andrei se uită de la mine la telefon.
— Vă mulțumesc.
— Și îmi pare rău că discuția noastră profesională de săptămâna trecută ajunge să se intersecteze cu un moment personal atât de neplăcut.
Andrei păli.
— Ce discuție profesională?
Nu i-am răspuns.
Directorul continuă:
— Elena, te rog să mă suni mâine. Oferta despre care am discutat rămâne valabilă.
Irina încetă să mai zâmbească.
Soacra mea mă privea fix.
Andrei aproape smulse telefonul din mâna mea.
— Ce ofertă?
Directorul răspunse:
— Asta este între companie și Elena.
— Este soția mea!
— Tocmai de aceea mă surprinde că nu știi cu cine ești căsătorit.
Apoi închise.
Andrei rămase cu telefonul în mână.
— Ce se întâmplă?
Am luat o gură de apă.
— Vrei
Comments