că proprietatea trebuia să rămână bunul meu și că nu își dorea ca eu să o înstrăinez sub presiunea nimănui.
Dar cheia?
M-am ridicat și am mers pe terasă.
Am dat jos de pe carcasa mașinii de cusut cheile lui Ovidiu, mănușile și bonurile.
Pe partea din spate a soclului exista un sertăraș îngust pe care nu-l observasem niciodată.
Cheia s-a potrivit.
Înăuntru am găsit un caiet, câteva fotografii și încă un plic.
De data aceasta, scrisoarea începea simplu:
„Elena, dacă citești asta, înseamnă că am avut dreptate să-mi fac griji.”
M-am așezat direct pe podeaua terasei.
Mama scria că, în ultimele luni înainte să se îmbolnăvească grav, îl auzise de mai multe ori pe Ovidiu vorbind despre vânzarea casei.
La început crezuse că glumește.
Apoi el o întrebase cât valorează terenul.
După aceea, dacă actele erau deja pe numele meu.
Iar într-o zi îi spusese:
„Oricum Elena face ce-i
Comments