Lângă pașaportul lui Dragoș se afla un alt pașaport, cu fotografia mea pe prima pagină. Numai că numele tipărit sub fotografie nu era al meu. Documentul părea să fie emis pe numele unei femei numite Cristina Marinescu, iar data nașterii era cu șase ani diferită de a mea.

câteva secunde tăcut.

— Elena, mama ta îți bagă prostii în cap. Nu înțelegi ce se întâmplă!

Am simțit cum îmi crește pulsul.

— Atunci explică-i Ioanei, am răspuns. Ea te va asculta.

— Nu am nevoie de avocați ca să vorbesc cu propria soție!

— Eu am nevoie.

A urmat o pauză lungă.

Apoi l-am auzit coborând treptele.

Nu m-am simțit triumfătoare. M-am simțit epuizată.

În zilele următoare, adevărul a început să iasă la iveală, bucată cu bucată.

Dragoș acumulase datorii prin firma lui după câteva investiții nereușite. Încercase să acopere pierderile cu împrumuturi noi, iar apoi apelase la persoane care îi promiseseră soluții rapide.

Radu Ionescu era unul dintre acei intermediari. Îi propusese să găsească un cumpărător pentru apartamentul meu, cu condiția ca Dragoș să poată prezenta documente care să demonstreze că avea dreptul să acționeze în numele meu.

În loc să-mi spună adevărul și să-mi ceară ajutorul, Dragoș încercase să obțină