Logodnicul fiicei mele, Nathan, stătea în pragul sălii de recepție, îmbrăcat în costumul bleumarin pe care îl alesese pentru nuntă. Avea chipul palid, iar mâinile îi tremurau atât de tare, încât a trebuit să le ascundă în buzunare.

și-a acoperit fața cu palmele.

— Pentru că mi-a fost frică să nu te pierd.

Am râs amar.

— Așadar, ai preferat să riști viitorul fiicei noastre ca să-ți protejezi căsnicia?

Nu a răspuns.

M-am întors spre Nathan.

— Tu când ai aflat?

— Acum trei luni, a șoptit.

— Și ai continuat să pregătești nunta?

Ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Nu știam ce să fac.

— Nathan, aveai o singură obligație: să-i spui Emmei adevărul.

Emma și-a ridicat privirea.

— Mi-a spus, mamă.

Am rămas nemișcată.

— Ce?

— Mi-a spus acum două luni.

Nu-mi venea să cred.

— Și ai decis să continui?

Emma a început să plângă mai tare.

— Nu am știut cum să opresc totul.

— Emma, draga mea…

— Toată lumea știa deja de nuntă. Invitațiile erau trimise, locația era plătită, prietenii noștri își cumpăraseră bilete de avion. Și eu îl iubeam pe Nathan.

Am simțit cum mi se rupe inima.

— Știu că îl iubești.

— Am