Matei a venit la mine a doua zi dimineață.
Iulian era acolo.
Îi povestisem totul în noaptea precedentă și mă întrebase dacă preferam să plece atunci când urma să discut cu Matei.
— Nu, i-am spus. Ești soțul meu. Nu vreau să-mi încep noua căsnicie ascunzând lucruri.
Când Matei a intrat și l-a văzut, a ezitat.
— Putem vorbi singuri?
— Nu.
S-a uitat la mine.
— Mariana…
— Timp de zece ani, oamenii au hotărât ce adevăr pot sau nu pot să suport. S-a terminat.
Matei își coborî privirea.
Apoi scoase din geacă o cutie metalică mică.
Pe capac era același cerc negru.
Mi s-a oprit respirația.
— Asta este cutia lui Andrei?
— Da.
Am scos cheia.
Se potrivea.
Înăuntru nu erau bani.
Nu era aur.
Nu era un testament secret.
Erau documente.
Fotografii.
Câteva chitanțe.
Un carnețel.
Și un telefon vechi, fără baterie.
Am luat prima fotografie.
Andrei apărea lângă o clădire pe care nu o recunoșteam.
Alături de el se aflau Matei și încă doi bărbați.
— Ce este asta?
Matei trase aer în piept.
— Locul unde mergea în săptămânile dinainte să moară.
— La serviciu?
— Nu.
— Atunci unde?
Matei se așeză.
— Mariana, întâlnirea de serviciu din seara accidentului nu a existat.
Am simțit mâna lui Iulian pe spătarul scaunului meu.
Nu m-a atins.
Doar era acolo.
— Continuă, i-am spus.
Cu aproximativ două luni înainte de accident, Andrei descoperise nereguli financiare la firma pentru care lucra.
Nu era contabil și nici investigator.
Dar lucra suficient de aproape de anumite contracte încât observase că unele facturi și livrări nu păreau să se potrivească.
La început crezuse că era vorba despre greșeli administrative.
Apoi începuse să pună întrebări.
— De ce nu mi-a spus?
— Pentru că nu știa ce descoperise, răspunse Matei. Și nu voia să te sperie înainte să aibă ceva concret.
— Dar ție ți-a spus.
— Da.
Comments