Mă numesc Elena Dumitrescu și, în primăvara anului 2025, am împlinit șaizeci de ani. Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu trei decenii că voi ajunge să-mi văd toți cei cinci copii fericiți, sănătoși și împliniți, probabil aș fi început să plâng. Nu pentru că nu aveam încredere în ei, ci pentru că, în 1995, viitorul nostru părea imposibil de imaginat.

copiii mă întrebau de ce tatăl lor nu îi vizita.

O scrisoare nu putea șterge toate acestea.

Dar era prima dată când Adrian recunoștea, fără să dea vina pe mine, ceea ce făcuse.

— Mamă, a spus Andrei, nu vrem să te rănim. Știm cât ai suferit. Dar am vrut să ai și tu adevărul în față.

I-am privit pe cei cinci, așezați în jurul meu.

— Nu m-ați rănit, dragii mei. Mi-ați oferit ceva ce am așteptat treizeci de ani: dovada că nu am fost nebună, că nu am mințit și că nu am meritat să fiu tratată în felul acela.

Maria m-a îmbrățișat, iar ceilalți s-au apropiat. Pentru câteva clipe am rămas cu toții strânși unul lângă altul, plângând și zâmbind în același timp.

Dar în seara aceea a mai existat o surpriză.

Sofia a făcut un semn către un bărbat care a intrat în sală, purtând un dosar sub