Mă numesc Elena Dumitrescu și, în primăvara anului 2025, am împlinit șaizeci de ani. Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu trei decenii că voi ajunge să-mi văd toți cei cinci copii fericiți, sănătoși și împliniți, probabil aș fi început să plâng. Nu pentru că nu aveam încredere în ei, ci pentru că, în 1995, viitorul nostru părea imposibil de imaginat.

braț. Era un notar cu care copiii mei colaboraseră pentru pregătirea unui document.

— Mamă, a spus Sofia, am cumpărat ceva pentru tine.

Am râs printre lacrimi.

— Nu trebuia să-mi cumpărați nimic!

— Ba da, a răspuns Daniel. Pentru că tu ne-ai oferit o casă atunci când nimeni nu credea că vom reuși. Acum vrem să-ți oferim noi una.

Notarul a așezat pe masă documentele unei case frumoase, cu grădină, într-un cartier liniștit din apropierea Bucureștiului.

— Este pe numele tău, mamă, a spus Andrei. Am cumpărat-o împreună.

Am privit fotografiile și am început să plâng din nou. Casa avea o bucătărie luminoasă, o terasă mare și cinci camere în care copiii mei puteau veni oricând în vizită.

— Dar eu sunt fericită în apartamentul meu, am încercat să protestez.

Maria a zâmbit.

— Știm. Și nu trebuie să te muți dacă nu vrei. Este doar felul nostru de a-ți spune că acum ai de