Mă numesc Elena Dumitrescu și, în primăvara anului 2025, am împlinit șaizeci de ani. Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu trei decenii că voi ajunge să-mi văd toți cei cinci copii fericiți, sănătoși și împliniți, probabil aș fi început să plâng. Nu pentru că nu aveam încredere în ei, ci pentru că, în 1995, viitorul nostru părea imposibil de imaginat.

ales. Nu mai trebuie să muncești până la epuizare pentru nimeni.

Am privit din nou spre cei cinci copii ai mei. Nu aveam nevoie de o casă nouă ca să mă simt iubită. Dar gestul lor îmi arăta că înțeleseseră sacrificiile pe care le făcusem și că voiau să-mi ofere liniștea pe care eu încercasem să le-o ofer lor.

În lunile următoare, viața mea a intrat într-o etapă nouă. Am început să petrec mai mult timp cu nepoții, să călătoresc și să fac lucrurile pe care le amânasem ani întregi.

Adrian a încercat să ia legătura cu mine. La început nu i-am răspuns. Nu pentru că voiam să-l pedepsesc, ci pentru că aveam nevoie de timp să înțeleg ce simțeam.

În cele din urmă, am acceptat să ne întâlnim într-o cafenea, într-o după-amiază de toamnă.

Când l-am văzut, aproape că nu l-am recunoscut. Avea părul complet alb și mergea mai