Mă numesc Elena Dumitrescu și, în primăvara anului 2025, am împlinit șaizeci de ani. Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu trei decenii că voi ajunge să-mi văd toți cei cinci copii fericiți, sănătoși și împliniți, probabil aș fi început să plâng. Nu pentru că nu aveam încredere în ei, ci pentru că, în 1995, viitorul nostru părea imposibil de imaginat.

încet decât îmi aminteam. Nu mai era bărbatul sigur pe sine care mă părăsise în maternitate.

S-a ridicat când am intrat.

— Elena, a spus încet.

M-am așezat în fața lui.

— Bună, Adrian.

Am rămas câteva clipe tăcuți. Apoi el a început să plângă.

— Nu știu cum să-ți cer iertare.

— Nici eu nu știu dacă te pot ierta pentru tot ce s-a întâmplat, i-am răspuns.

Adrian a încuviințat.

— Ai dreptate. Am pierdut treizeci de ani din viața copiilor mei. Nu am fost acolo când au făcut primii pași, când au mers la școală sau când au avut nevoie de un tată.

L-am privit cu tristețe.

— Nu ai pierdut doar treizeci de ani, Adrian. Ai ales să nu faci parte din ei.

A coborât capul.

— Știu.

Am discutat aproape o oră. Mi-a povestit despre viața lui, despre greșelile făcute și despre faptul că nu reușise niciodată să-și întemeieze o altă familie. Dar