Mă numesc Elena Dumitrescu și, în primăvara anului 2025, am împlinit șaizeci de ani. Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu trei decenii că voi ajunge să-mi văd toți cei cinci copii fericiți, sănătoși și împliniți, probabil aș fi început să plâng. Nu pentru că nu aveam încredere în ei, ci pentru că, în 1995, viitorul nostru părea imposibil de imaginat.

oameni decât mă așteptam. Prieteni, foști profesori, colegi de serviciu și câțiva vecini din cartierul în care locuiserăm când copiii erau mici.

În mijlocul sălii era un ecran mare, iar pe mese se aflau fotografii din copilăria celor cinci.

Maria m-a îmbrățișat prima.

— Mamă, astăzi nu sărbătorim doar ziua noastră. Astăzi vrem să sărbătorim și femeia care ne-a crescut.

Am început să plâng înainte să apuc să spun ceva.

Pe ecran au apărut fotografii cu cei cinci bebeluși, apoi imagini din anii de școală, din vacanțele noastre modeste și de la festivitățile de absolvire. Fiecare copil pregătise câteva cuvinte pentru mine.

Andrei a vorbit despre nopțile în care mă vedea întorcându-mă obosită de la serviciu. Maria și-a amintit cum îi citeam povești chiar și când abia mă mai puteam ține pe picioare. David a povestit că îmi păstrase primul calculator cumpărat din economiile mele, deși era vechi și nu mai