Mă numesc Elena Dumitrescu și, în primăvara anului 2025, am împlinit șaizeci de ani. Dacă cineva mi-ar fi spus în urmă cu trei decenii că voi ajunge să-mi văd toți cei cinci copii fericiți, sănătoși și împliniți, probabil aș fi început să plâng. Nu pentru că nu aveam încredere în ei, ci pentru că, în 1995, viitorul nostru părea imposibil de imaginat.

funcționa.

Sofia a arătat o fotografie cu primul nostru apartament și a spus că acela fusese cel mai frumos loc din lume, pentru că acolo ne simțiserăm iubiți. Iar Daniel, care vorbea rareori despre emoțiile lui, a spus doar atât:

— Mama ne-a învățat că familia nu înseamnă cine rămâne lângă tine când totul este ușor, ci cine nu pleacă atunci când viața devine grea.

Am plâns cu fața ascunsă în palme. Nu-mi imaginam că acei copii, pentru care mă temusem atât de mult în urmă cu treizeci de ani, ajunseseră să fie oameni atât de puternici și de buni.

Dar surpriza nu se terminase.

Andrei a făcut un pas înainte și a cerut să fie adus un plic.

— Mamă, există un lucru despre care nu am vorbit niciodată suficient. Despre tatăl nostru.

În sală s-a lăsat liniștea.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu mai auzisem numele lui Adrian