pot să-ți arăt ceva?
— Sigur.
A scos din buzunar o fotografie mică.
Era Natalia.
Fotografia fusese făcută cu mulți ani înainte, în grădina casei noastre.
Zâmbea.
Purta rochia ei preferată, albastră.
— De unde o ai? am întrebat.
— Din felicitarea pe care mi-a trimis-o bunica.
Am întors fotografia.
Pe spate era scrisul Nataliei.
„Dragul meu Matei, sper să ne întâlnim într-o zi. Să știi că bunica te iubește, chiar dacă încă nu ne-am cunoscut.”
Am început să plâng.
Nu mai plânsesem așa de la înmormântarea ei.
Matei m-a îmbrățișat.
— Bunicule, de ce plângi?
L-am strâns la piept.
— Pentru că bunica ta era un om foarte bun.
— Știu.
Am ridicat privirea.
— De unde știi?
— Pentru că mi-a scris că oamenii care se iubesc trebuie să încerce mereu să se ierte.
Am rămas fără cuvinte.
În noaptea aceea, nu am putut dormi.
Mă gândeam la bătrâna de pe marginea drumului.
La numele Nataliei.
Comments